ATAȘAMENT

De ceva timp încoace mă tot întâlnesc cu propriile mele atașamente. Punctul de plecare a fost faptul că a venit vremea ca propriul meu copil să “zboare din cuib”și să plece pe drumul vieții lui.

Pe fondul acestei despărțiri, au început să imi devină vizibile atașamente din cele mai diverse. Conștientizarea lor a permis o altă deschidere spre a le privi, înțelege, accepta și depăși.

Ca toată lumea am aflat că atașamentele ne țin legați de anumite feluri de a fi, de a reacționa, că ne asigură starea de confort mental și emoțional, că ne influențează modul în care alegem să acționăm și să ne manifestăm, etc. Concluzia unanimă este că nu sunt bune, cel puțin pe termen lung.  

“Sunt o mamă cu capul pe umeri”mi-am spus și m-am îmbărbătat singură de fiecare dată când mintea aducea la suprafață gândul despărțirii. Dincolo de toate argumentele mentale și sufletești, ceva acolo, în interior, se contorsiona cerând mai mult. Era un fel de strigăt de bucurie și de tristețe în același timp, care aducea în prim plan imaginea schimbării de rol.

Când vorbim de atașamente vorbim de “al meu” și când “al meu” din varii motive dispare suferim. De ce ? pentru că “al meu” dincolo de obiectul atașamentului, fie el persoană sau obiect, conține și toate emoțiile, gândurile, poveștile și astfel, “al meu” este de fapt un univers întreg. Orice schimbare majoră provoacă schizma și furtuna interioară a pierderii. Copilul meu va înceta să mai fie "al meu" așa cum a fost până acum, va fi al lumii, al fetei, al nevestei, al copiilor săi.. și într-o oarecare măsură și al meu.                  

“Oare în sufletul lui ce-o fi?Cum va fi relația noastră de acum încolo? Oare ceea ce am construit cu migală atâta timp va da roade, va rezista rodajului timpului?” Multe întrebări și mult necunoscut…  

Uitându-mă la propriile mele atașamente am realizat că măsura durerii despărțirii este dată de nivelul de atașament și nici de cum de obiectul atașamentului. Poate să fie la fel de greu să te desparți de propriul copil ca și atunci când te desparți de o casă, de fumat, de băut, etc. Pare ciudat la prima vedere să pui pe același plan un obiect cu o ființă sau cu o dependență, însă greutatea rezidă din investiția pe care ai făcut-o în atașamentul respectiv. Cu cât investiția mental-emoțională este mai mare cu atât atașamentul tău este mai puternic sau, altfel spus, cu cât te identifici mai mult cu rolul cu atât este mai dureros.

Atașamentele sunt consumatoare de energie. Ele se hrănesc prin noi – de la gânduri continue și repetitive, la emoții și sentimente – tot ceea ce are de a face cu ele constituie o sursă de hrană. Cu căt le hrănim mai mult cu atât ele devin mai mari, mai importante, ajungând încet, încet să ne conducă propria viață.

Un alt aspect pe care nu îl sesizasem până acum este faptul că efortul de a depăși sau a rupe un atașament poate atrage după sine o amplificare a altor atașamente. Atenția ta îndreptată spre rezolvarea unei zone anume crează în acest context premizele pentru consolidarea altora care, în mod parsiv par să îți vină în sprijin. Eu, de exemplu, m-am reapucat de fumat.

Mi-a luat ceva timp să înteleg că asta era o formă de a-mi elibera într-un fel presiunea interioară. “Și totuși de unde provine această presiune ?” m-am întrebat la un moment dat. Sincer mă bucur pentru realizarea lui, că are șansa să plece în lume să își urmeze calea și menirea, știu că se va întoarce la un moment dat, știu și îmi reconfirm atâtea și cu toate acestea, simt nevoia să îmi mai aprind o țigară. Presiunea … presiunea de a fi “o mamă cu capul pe umeri” presiunea de a manifesta doar o parte din adevărul meu interior, aceea frumoasă care dă bine, mama bărbată și puternică, mama care ascunde frica despărțirii, a schimbări de rol ca să poată să își încurajeze puiul să zboare.

Atunci când ești față în față cu un atașament ești privat de posibilitatea de a-l nega. Poti să amâni, poti să alegi să-l neglijezi, dar odată conștientizat vei ști mereu că el este acolo. Ști că el te ține legat de trecut, că este o piedică pentru tine și pentru cealaltă persoană, ști că pentru a scrie o nouă poveste trebuie să se încheie o alta.

Majoritatea dintre noi când ne gândim la a renunța la un atașament ne gândim în primul rând la lipsă. “Nu o să mai am, nu o să mai pot să fac aia și aia și aia…” cu aceste gânduri începem și firesc, răspunsul va fi unul de respingere și refuz. Momentul în care începem să construim “ce putem avea, face” apare de obicei mai târziu ca potențial element motivațional, asta dacă apare. Și după ce am savurat lipsa, trăim mometul conștientizării că viața chiar ni se va schimba. Alt cuvânt care doare și pe care îl respingem așa că nu e de mirare că de cele mai multe ori dăm câțiva pași înapoi.

“Trebuie să-i dau drumul” mi-am spus. Fără să știu prea bine ce am de facut m-am cufundat în propriul meu suflet.

Mi-am imaginat copilul în fața mea, eu și el, mama și fiu, spirit și spirit, și legatura dintre noi. Am realizat atunci că, ceea ce poate rămâne, ca singură legatură permisă și benefică pentru amândoi, este cea în Iubire, fără condiții, fără așteptări, fără frici, fără nevoi. “De la inima mea la inima ta..” și am început să trimit Iubire. Pe măsură ce Iubirea curgea între noi, atașamentul a început să își schimbe forma. Exact ca atunci când cureți coaja unei crengi, au început să cadă bucăți, bucăti de scoarță, false griji, frici, nemulțumiri, supărări, scoțând la lumină esența pură a legăturii noastre. Iubirea ne vindeca și ne elibera pe amândoi.

Știu că suntem conectați pe vecie, așa cum suntem conectați cu tot ceea ce există în univers și că ceea ce a rămas este dincolo de roluri, dincolo de surprizele vieții, este esența purității noastre interioare și speranța că amândoi vom ști să o manifestăm.

Am înțeles atunci că atașamentele nu se rup, nu se distrug ci se transformă cu și prin Iubire și Iertare. Indiferent dacă trebuie să ne despărțim de un obiect, o persoană sau o dependență, calea ușoară a separării este prin Iubire. Oferiți Iubire și amândoi veți fi mai îmbogățiți și liberi să vă continuați drumul.

Și iată-ne pășind într-un nou început, într-o nouă poveste „A fost odată ca niciodată ...”