Dizolvări de Paradigme

“Nu-ți aduce anul ce-ți aduce ceasul”. Acesta a fost unul dintre primele lucruri la care m-am gândit când în câteva ore m-a luat viața și m-a azvârlit jos din copăcelul meu drăguț, luminos și spiritual.

Ce faci când toate vin de-a valma peste tine, când totul este incert și așteptând pe holurile unui spital vezi moartea trecând prin fața ochilor facându-ți suav cu mâna? Ce faci când cel drag îți șoptește prin văzduh la ureche “Dă-mi drumul că am nevoie să plec și tu mă ții pe loc”? Ce faci când mintea alergă bezmetică încurcându-se în propriile fantasme și mai mult de două trei cuvinte de rugăciune nu poți pune la un loc?

Eu am fugit, am fugit din viața mea fară nici un cuvânt sau semn și preț de două zile nu prea am știut ce sau cine sunt. Un robot umblător având întreaga lume căzută pe umeri. O lume care îmi cerea să fiu tare și puternică că așa e treaba. M-am gândit atunci revoltată, "ok am grijă de voi toți cei din jurul meu și de mine cine?". Mintea îmi țipa: „Hai că poți, nu ai voie să te plângi, trebuie să fi tare, haide nu ai timp de prostii din astea, dă mai mult, mai mult...”. Era întuneric peste tot... afară, în casă, în suflet.

PRIMA PARADIGMĂ – În propria slăbiciune vei găsi puterea  

M-a trezit spunând după vre-o două zile, că mă simt ca într-un alt film, un film care nu este al meu. Surprinsă de propriile mele cuvinte am înțeles ce făcusem. Așa a apărut și primul gând bun „Trebuie să mă întorc în viața mea.”   

Când m-am uitat și am văzut în ce hal eram mi-a venit să plec din nou. Știam însă că nimeni nu va face ordine în locul meu și cu cât amânam cu atât avea să fie mai dificil. Dintre toate cele găsite, cel mai crunt m-a lovit ideea ca ori ce ar fi trebuie să fii puternic, pentru cel ce suferă în mod direct și pentru restul din jurul lui. „De ce trebuie ?” m-am întrebat. „De ce eu nu am voie să mă frâng? ”

Am înțeles atunci că acest “trebuie” era al meu, autoimpus. Am înțeles că ai voie să fii slab, ai voie să plângi, ai voie să îți manifești suferința dacă acesta este adevărul tău. Imaginea bună de fată voinică și rezistentă mă devora de-a dreptul. Așa că mi-am dat voie să mă simt neputincioasă în fața unor evenimente care au venit nu se știe de unde și m-au acaparat cu totul, mi-am dat voie să mă frâng. A fost poate cel mai profund moment de abandon în propria mea durere și așa cum se spune, am găsit acolo, în propria mea slăbiciune, puterea de a merge mai departe.

Drăguț a fost că după acest moment, lumea care mă suna să mai afle ce și cum, a început brusc să mă întrebe: „Tu ce faci, cum ești, cum reziști?”

A DOUA PARADIGMA – Sunt și nu sunt în lume

Am prins într-una din zile un moment propice și m-am dus în parc. „Jumătate de oră , am și eu voie să mă bucur de soare” mi-am zis. Mă gândeam mergând prin parc, cum să explic practic, la curs, punctul de singularitate al sufletului. M-am trezit vorbind și exersând pe mine retragerea conștientă din lume. Și mă retrăgeam din toate rolurile mele, și toate activitățile, și de pe culoare spitalului, și din suferință, și din această stranie realitate. Nu mai eram nici soția, nici fata, nici nora... și continuam să mă duc mai departe, și mai departe. Am descoperit cum atașamente de forme și roluri, frica de a nu fi considerată egoistă, orgolii și iluzii ale unei realități creată de alții pe baza lui “așa trebuie”/ „așa este frumos”, se legau strâns de mine să nu le dau drumul. Și le-am lăsat rând, pe rând zicându-le că ne despărțim doar puțin.

Am făcut exercițiul până la capăt, la punctul singularității sufletului meu, și am înțeles că ați proteja ceea ce este al tău, a fi doar tu fără a aparține nimănui este înțelepciune și nici de cum egoism. Mi-am dat voie să fiu, ruptă de orice formă pentru a mă reîntregi, a mă regăsi pe Mine.

Toate formele, rolurile, atașamentele stăteau acolo de jur în prejur încremenite și fără viață așteptându-mă să mă întorc. „Eu vă dau putere și viață, eu vă fac să existați. Așa că de azi eu aleg să fiu în voi sau să nu fiu.”

După o astfel de experiență lumea arată altfel parcă devine transparentă și până și propriile frici și angoase arată ca niște glume de prost gust. Stăteam pe patul de spital și mă uitam la cel de lângă mine gândindu-mă că dintr-o anumită perspectivă și iubirea necondiționată însemnă să fii și să nu fii în lume.

A TREIA PARADIGMA – Liniștea care vorbește

O buna și dragă prietenă de-a mea, care a avu grijă așa frumos cum știe ea de sufletul meu în zilele acelea, după ce mi-a promis o bătaie bună, mi-a zis să citesc psalmi. M-am conformat.

Trebuie să recunosc că nu sunt mare fan al cititului de psalmi, dar la greu ce nu face omul. Nu știu cum e la alții, dar pentru mine să citesc de 11 ori la rând psalmul 50 a fost un “roller coaster” între agonie și extaz. Și am ținut-o așa câteva zile bune la rând. Nu știam de ce sau când plâng, zâmbesc, mă umplu de bucurie și iar plâng. Le-am lăsat să fie cum vor ele.

După vre-o 6 zile, când deja îl învățasem pe de rost am constatat că dacă spuneam psalmul încet, în ritmul propriei respirații, spațiul dintre cuvinte, dintre inspirație și expirație devine mai intens, mai plin. Mintea mea era ocupată să respecte ordinea cuvintelor pe când sufletul meu tânjea după pauze. Liniștea aceea îmi vorbea, îmi mângâia și vindeca sufletul.

M-am trezit spunând psalmul ori de căte ori îmi aduceam aminte doar pentru bucuria liniștii dintre pauze.

Văzusem de curănd filmul Silence (vi-l recomand) și în același spirit, m-am gândit și eu că adevărata putere a rugăciunii s-ar putea să stea în liniștea dintre cuvinte, căci eu acolo m-am cuibărit în brațele lui Dumnezeu.    

CONCLUZIE – Răul este Bun

După ce toate s-au reîntors cât de cât la o normalitate, m-am uitat la această experiență petrecută într-un an de 1, în postul Paștelui, în preajma echinocțiului. Niciodată până acum nu am trăit atât de plenar fragilitatea vieții umane și nu am înțeles atât de profund valoare momentului Acum. În astfel de momente, ești singur cu tine și cu Dumnezeu, și cum zice cineva „în fundul gol”. De abea atunci afli cât de mult ai clădit și cât de bine, cât ai integrat sau cât doar ai crezut că ai fi făcut, cât ești cu adevărat Iubire și Lumină.

"Asta da lecție!", mi-am zis. Nimic pare că nu te pregătește pentru ea și cu toate acestea Prezența mea EU SUNT mi-a zis că era scris să avem o astfel de experiență. "Ce drăguț!" a comentat repede EGO-ul meu. 

Da a fost rău, a fost greu și sfâșietor dar, fără toate astea, aș mai fi fost cea de azi? Cu siguranță nu, căci aș fi ratat următorul pas, următoarea deschidere a porților sufletului și conștiinței. În concluzie "A fost bine!". 

Vorbesc cursanților mei despre adevărul ființei, adevărul manifestat și falsitatea de care dăm adesea dovadă. Fugim de a ne arăta fața ce o considerăm mai puțin drăguță, sau durerile, sau eșecurile. Vorbim de Lumină și Iubire, de planuri înalt vibraționale și ascundem Întunericul și Frica din interiorul nostru de parcă așa am scăpa de ele.

Așa că iată, am ales astăzi să scriu despre cele care deobicei se păstrează sub tăcere.