Păcatul originar

“… și păcatul meu înaintea mea pururea este”. Într-un fel sau altul cu toții avem sădită această idee în minte. Cuvintele au putere și chiar dacă nu am fost crescuți vorbindu-ni-se prea mult despre păcat i-am auzit vorbind pe alții. Chiar nedeclarat, știm că fiecare are păcatele sale și ele atârnă, de multe ori, greu pe umerii noștri.

Se spune că primul păcat a fost făcut de Adam atunci când, ispitit de Eva și un șarpe, a mușcat dintr-un măr. Din acel moment, cei asemenea lui și generațiile care i-au urmat au fost marcate de acest păcat originar. Ne naștem vieți la rând cu acest stigmat și inconștient purtăm povara lui în toate zilele vieții noastre.

Greu de spus cum era pe vremea lui Adam însă, dacă ne uităm la ultimii 2000 de ani, una dintre forțele motoare ale umanității a fost frica. Au fost câțiva care au reușit să o transceadă dar marea majoritate i s-a supus. Păcatul, în forme tot mai evoluate și subtile, a fost și continuă să fie elementul de corecție și de supunere. Înscris în ADN-ul nostru, el ne macină în interior fară să înțelegem de ce. Raiul este ceva ideatic în care respiră o lume perfectă și în care a te plimba la braț cu Dumnezeu este permis. Pare atât de imposibil acest lucru încât, am subscris că Raiul este ceva foarte îndepărtat la care pot aspira doar cei cu o viață fară de păcat. Dar câți dintre noi pot spune că au trăit așa, sau că au reușit să șteargă tot până la cel dintâi păcat al omenirii?  

De la un păcat înfăptuit de Adam, am ajuns ajuns pe vremea lui Moise la 10 și de atunci tot cresc. Multe păcate, atât de multe că parcă chiar ne vine să credem că el, păcatul, va fi pururea înaintea noastră. Asta ne face mici, ne victiminează, ne leagă sufletul și ochii de suferință. Dacă ești plin de păcat cum să îndrăznești, să ceri, să vrei? Cum să-ți permiți să ridici ochii și să crezi că poate fi mai bine? Și renunțăm astfel la a mai spera, a mai crede, a mai visa, așteptând la mila Domunului și a mântuirii printr-un nou Isus.

Astăzi, când conțiința umanității face salturi exponențiale, când exită o imensă nevoie de spargere a vechilor paradigme, când suntem avizi de libertate, povestea păcatului originar pare un fel de glumă de prost gust.

Povestea umanității se rescrie sub ochii noștrii. Vorbim de structuri energetice și multi- dimensionalitatea ființei, de entități de lumină, de Divinitate ca răspuns al marelui mister al vieții care trăiește și ne trăiește pe fiecare dintre noi. Învățăm să reconciliem, să integrăm, să explicăm acele aspecte ale vieții care până mai ieri păreau minuni. Ne recăpătăm puterea personală, credința și cunoașterea de sine. În toată această infuzie și vâltoare energetică a minții și sufletului avem tendința de a arunca trecutul la gunoi fără să-l fi înțeles pe deplin.  

„Cunoașterea fără înțelepciune conduce la separare” spunea Edgar Cayce. În ciuda cunoașterii extraordinare care ne este oferită, a darurilor ce se coboară în fiecare dintre noi riscăm, încă, să ne privăm de integritate, să fim rupți de noi înșine, de alții, de Creație, dacă nu depunem efortul de a ne înțelepți. Iar a fi înțelept însemnă să cunoști, să înțelegi, să integrezi și într-un final, să manifești plenar.

Evoluția umanității ne-a arătat că nu este nimic rău în a cunoaște. Se spune că Dumnezeu însuși s-a apucat să creze din dorința de a experimenta ce înseamnă de fapt să fi Dumnezeu. Deci de ce ar fi un păcat să mănânci un măr din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului?

Și dacă tot vorbeam de înțelepciune, care este esența experienței adamice?

Cunoașterea Binelui și Răului este cunoașterea dualității. Lumea materială este o lume duală, polarizată între doi poli opuși. Tot ceea ce există reprezintă fațete polarizate ale diferitelor aspecte care se manifestă în acest plan. Când vorbim de cald/rece ne referim la temperatură, când vorbim de iubire/ură ne referim la emoții, când vorbim de sus/jos ne referim la înălțime, când vorbim de subconștient/supraconștient ne referim la conștiință, etc. Toate aceste aspecte polarizate se manifestă și coezistă iar asta crează o fascinație irezistibilă și greu de imaginat. Trebuie să trăiești în ea, să experimentezi vraja pentru a putea să înțelegi. Trebuie să te disipi într-o infinitate de aspecte pentru ca mai apoi să reîntregești întregul.

Ca extensie a Divinității în materialitate, Adam pentru asta a venit, așa că personal cred că a fost un dat și nu un păcat că a mâncat mărul cunoașterii. Iar Eva, Eva nu l-a ispitit ci i-a arătat calea prin care se poate experimenta dualitatea. Ca reprezentați ai celor două forțe primordiale, masculin și feminin, Adam și Eva au manifestat intenția de cunoșterea Divină și modul în care acestă intenție se poate manifesta în formă în acest micro-univers.   

Ceea ce se pare că nu au anticipat este incredibilul miraj și capacitatea de seducție a lumii materiale care crează dependență. Adam și Eva s-au lăsat seduși de formă și au ridicat-o la rang de lege. Ei au căzut în păcat, în sensul că au uitat de inteligența, de înțelepciunea sufletului, singurul care era capabil să reziste scindării polarizate. Ei au ales mărul și au uitat de sămânța și copacul care l-au creat. Siguri de puterea creatoare ce le era harăzită de Dumnezeu au crezut că pot face față magiei. Mintea avidă de forme frumos colorate a devenit marele conducător al jocului iar sufletul și divinul au fost lăsate pe mai târziu și mai târziu ... până când, exact ca un mușchi nefelosit, s-au atrofiat. Atunci s-a pierdut capacitatea de a reface întregul iar polaritatea și separarea au pus stăpânire completă pe om.

Scopul lui Adam a fost experiența și nu uitarea Divinului, manifestarea Divinului în această lume a extremelor și nu identificarea cu ele. Dar a uitat și astfel am devenit din Ființe Divine o mare masă de uituci.  Din păcat în păcat, din rău în mai rău, până când astăzi ne aflăm în situația de a nega că am fost vre-o dată Fii de Dumnezeu.

Păcătuim astăzi, la fel ca Adam, de fiecare dată când uităm de noi, când permitem să fim rupți de mii de gânduri și emoții, când avem orgoliul să credem că putem controla lumea și viața cu mintea noastră mititică, când credem că mărul este mai presus de copac.

Și dacă povestea s-a scris așa atunci păcatul poate fi sters, depășit. Fiecare pas, efort pe care îl facem în sensul re-aducerii aminte a cine suntem de fapt este o licărire divină în întunericul păcatului. Da, ne-am pierdut pe noi printre himere și minunile lumești dar, de abea de curând am aflat că puține au fost Spiritele care au  cutezat să se aventureze în acest joc. Am fost cu toții niște aventurieri curajoși și îndrăzneți care au ales să-l servească pe Dumnezeu explorând acestă lume. O lume nouă, aflată pe unul dintre cele mai scăzute planuri vibraționale, condiționată de o profundă dualitate și cea mai largă paletă de emoții din univers. Și asta se vede în respectul pe care ni-l poartă fiecare Ființă de Lumină, în iubirea și aprecierea ce ne-o transmit de fiecare dată. Ei ne văd așa cum suntem de fapt, Fii și Fiice ale lui Dumnezeu, doar noi am uitat cine suntem de fapt. Ochii noștri adormiți văd doar imaginea din oglindă și o consideră maximul a ceea ce putem fi pe când ei, văd dincolo de formă, frumusețea Spiritului nostru. 

Suntem la o distanță de un pas sau de mii de ani lumină de adevărata noastră esență și fiecare este liber să aleagă. Cert este că, sămânța de care am uitat o purtăm încă în noi. Dumnezeu a plantat-o acolo pentru ca Adam, Eva și urmașii lor să poată oricând să se întoarcă la ceea ce au fost.    

Oricare dintre noi poate fi Copacul Vieții, oricare dintre noi poate fi Calea, Adevărul și Viața pentru simplul motiv că ele se află în noi. Dumnezeu este în noi, Raiul este în noi, Iubirea, Lumina și mântuirea Hristică sunt în noi. Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să credem că este așa.

Deci până la urmă, se pare că nu există nici un păcat, așa cum, până la urmă nu există nici o vină. Am ales să experimentăm materialitatea și ne-am trezit fiind fii rătăcitori pierduți în propriile jocuri. Avem libertatea de a continua așa cum avem libertatea de a ne opri și a ne întoarce Acasă.

Nimeni nu ne condamnă în afară de noi înșine. Nimeni cu ne vede plini de păcate și pierduți pentru vecie. Păcatul a fost inventat de om și tocmai de acea tot omul are dreptul și puterea de a-l rescrie. Și atunci,  vina se tranformă în responsabilitate. Eliberați de stigmatul existenței, ochii re-învață să privească Lumina, redevemin verticali, integri, creatori. Iluzia formelor încetează să ne mai domine și să ne controleze. Ne eliberăm de angoase, de frică, de vălul miciunii și înțelegem că noi suntem Creatorul și nicidecum Păcătosul.

Drumul de întoarcere, de re-amintire, este cel care aduce cu sine Înțelepciunea. Toată cunoașterea a sute de vieți de materialitate, toate eforturile depuse capătă sens, ne împlinesc și ne deschid conștiința spre orizonturi pe care nu le-am putut atinge vre-o dată. Și va fi frumos atunci când o să înțelegem cât de ușor este să fii în Dumnezeu și ce mare problemă este când nu ești.