Când 1+1=0

Printre primele lucruri pe care le învățăm este că 1+1=2. Mai apoi învățăm că putem aduna doar elemente care fac parte dintr-o categorie pentru că altfel nu are sens. Mintea este educată prin repetiție și după primul an de exersare avem deja fundamentată în structura noastră internă această regulă. Într-o lume ca cea în care am ales să ne naștem, bazată pe dualitate, sensul existenței noastre de mii de ani este determinat de regula lui 1+1=2.

De-a lungul vremii au existat voci care au venit să spună că uneori 1+1=0. Concretețea manifestată a lui 1+1=2 a făcut ca aceste voci să fie repede îndepărtate sau să poată fi auzite cu mare greutate. Iată că a venit însă vremea în care s-a trecut de la vorbe la fapte și trăim realmente provocarea fisurării pietrelor noastre de temelie. Vechile paradigme, reguli, sisteme de a fi, de a trăi, se auto-distrug rând pe rând. Viața însăși pare să se revolte și scoate la suprafață provocări cărora uneori cu greu le facem față. Incredibil și aproape de neînțeles regula lui 1+1=2 pare să ne fi condus spre autodistrugere ca indivizi, ca neam, ca umanitate.

Constatăm cu stupoare cum o nouă regulă își face apariția, o regulă care sfidează sistemul actual de gândire în profunzimea lui și astfel, modul în care privim și înțelegem viața dar mai ales pe noi înșine. Este o regulă născută din haosul existenței cotidiene și care în egală măsură îl transcede, o regulă care ne obligă să ne auto-depășim ca ființe pentru a putea supraviețui.      

La nivelul la care percepem realitatea și am fost învățați să îi înțelegem aspectul său dual, știm să adunăm doar bine cu bine, rău cu rău. În consecință mintea noastră, prin gândurile ei, ne poartă când într-o parte când în alta și cum știm doar 1+1=2, multiplicăm ajungând astfel la extreme. Dacă e de „rău ne-a bătut Dumnezeu” dacă e de bine „ne-a pus Dumnezeu mâna pe cap”. Oricum ar fi, în fuga noastră nebună după un nou 2, considerăm neimportant a înțelege ce ni se întâmplă de fapt și cum am ajuns acolo.

Există totuși un moment în care, de cele mai multe ori fortați, ne oprim. În acel moment, unic prin însăși natura sa, regula lui 1+1 se schimbă și devine 1+1= 0 iar noi, noi știm că este adevărat. Să aduni bine cu rău, lumină cu întuneric suntem învățați că nu se poate, este un nimic, iar în lumea lui 1+1=2 nimicul nu are sens. Mintea clachează în cele mai multe cazuri și orice încercare de a combina, de a găsi explicații care să susțină că 1+1 poate face 0 eșuează. Motivul este simplu, regula lui 1+1=0 nu îi aparține minții, este dincolo de ea. Momentul opririi este momentul în care mintea tace iar sufletul vorbește, cu aceleași cuvinte dar alte definiții.               

Regula lui 1+1=0 pentru a fi înțeleasă trebuie să fie trăită. După experiența trăirii, mintea poate începe eventual să înțeleagă. WOW-ul descoperirii este acela că de data aceasta 1+1 se transformă și generează un cerc, zero, nimicul. Nimicul fără sens devine vizibil, inteligibil și uneori palpabil. Două extreme, două aspecte diametral opuse se adună pentru a crea cercul întregirii, acel punct în care extremele ființează, se echilibrează și se generează reciproc.   

Pentru a putea înțelege un astfel de fenomen, mintea are nevoie de un upgrade.  Frumusețea constă în faptul că lucrurile merg de la sine – trăirea, simțirea unității atrage un salt de conștiintă care înobilează mintea. Dintr-o dată lucrurile capătă sens și conexiuni nebănuite a fi posibile dau naștere unui alt tip de înțelegere. Ne trezim zâmbind la gândul că 1+1=2 la fel de bine cum 1+1=0.

Regula lui 1+1=0 este regula noilor vremuri pe care am început să le trăim, regula Omului Nou. Ea este cea care ne permite să redescoperim unitatea și să aducem pace în noi în șine și în lumea noastră.  În numele ei, firescul capătă un sens nou, mult mai profund și mai reconfortant. Răsuflăm în sfârșit ușurați, scăpați de povara de a privi totul doar prin îngustul ochi al lui 1+1=2, căci ne permitem acum să trăim libertatea infinitelor posibilități. 

Trăind mii de ani printre mirajul aspectelor materialității polarizate ne-am perfecționat în separare și am uitat de întreg. Trăim într-o scindare completă, atât în interiorul ființei noastre cât și în exteriorul ei, unde o parte trebuie să fie mai bună ca alta, să aibă dreptate, să conducă, să controleze. Preocupați de a vedea doar competiția și diferențierea perpetuăm inconștient separarea și dominarea. Am uităm să căutăm și să privim Întregul în care toate sunt posibile, îngăduite, cu adevărul lor și dreptatea lor.

Omul Nou se iubeste pe sine și acceptă că este și lumină și întuneric, și bun și rău, și iubitor și răzbunător, dar mai ales Întreg. El știe că poate experimenta extremele dar nu va rămâne atasat de ele preferând experiența unificării în detrimentul adunării. El știe că atunci când este Întreg este Indivizibil și implicit în deplinătatea Puterii sale Personale.

Tot ceea ce există este un 1 și iată că orice 1 poate fi adunat cu un altul indiferent de natura sa pentru a crea un întreg, un nou început. Pentru a putea face asta avem nevoie să ne aducem aminte de capacitatea noastră de a ne deschide spre necunoscut, de compasiune și iubire, de acceptare, abandonare, încredere în propriul nostru Întreg interior. Când un 1 și un 1 se privesc cu profunzime și dorința înțelegerii, barierele care îi separă cad și se creează spațiul iubirii, iertării, armonizării și unității.

Fie ca fiecare dintre voi să trăiască momentul când 1+1=0.